Cum ne modelează relațiile timpurii viața  emoțională

Gândește-te la un bebeluș care plânge atunci când rămâne singur în cameră. Nu este un capriciu și nici o încercare de a atrage atenția. Este una dintre cele mai vechi strategii de supraviețuire pe care le avem: nevoia de prezența cuiva care să ne ofere siguranță și protecție.

Felul în care această nevoie este întâmpinată în primii ani de viață contează. Ne influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, cât de bine ne gestionăm emoțiile și chiar capacitatea de a fi empatici.

Pentru a înțelege de ce se întâmplă acest lucru, merită să ne uităm la teoria atașamentului.

De unde a pornit teoria atașamentului

Conceptul de atașament a fost propus de psihiatrul John Bowlby (1969), iar de atunci a devenit unul dintre cele mai importante modele pentru înțelegerea dezvoltării emoționale și sociale (Brumariu, 2015).  Bowlby a descris atașamentul ca fiind legătura afectivă profundă și de durată care se formează între copil și persoana care îl îngrijește. Plânsul, gânguritul sau căutarea contactului fizic sunt modalități prin care copilul solicită apropiere și protecție atunci când se simte amenințat sau vulnerabil (Bowlby, 1988; Cassidy, 2009).

Aceste experiențe repetate nu rămân simple momente izolate. În timp, copilul își formează ceea ce Bowlby a numit modele interne de lucru (internal working models), adică reprezentări despre sine, ceilalți și lume.

Cu alte cuvinte, copilul începe să răspundă la întrebări precum:

• Pot avea încredere că cineva va fi acolo pentru mine?
• Merit să fiu iubit și îngrijit?
• Este lumea un loc sigur?

Răspunsurile la aceste întrebări devin baza stilului de atașament și influențează relațiile pe care le construim mai târziu în viață (Mikulincer & Shaver, 2005; Mosterman & Hofstra, 2015).

Când ne simțim în siguranță și când nu

Atunci când îngrijitorul este disponibil, receptiv și oferă sprijin în momentele dificile, copilul dezvoltă un atașament securizant. El învață că este valoros și că poate conta pe ceilalți atunci când are nevoie de ajutor (Fraley & Shaver, 2012).

Această experiență devine o adevărată „bază sigură” din care poate explora lumea și construi relații sănătoase.

Lucrurile stau diferit atunci când îngrijitorul este frecvent indisponibil emoțional sau răspunde inconsecvent nevoilor copilului. În astfel de situații apare atașamentul nesigur, iar copilul dezvoltă strategii de adaptare pentru a face față (Troyer & Greitemeyer, 2018).

Una dintre aceste strategii este atașamentul anxios, caracterizat prin hiperactivare. Copilul intensifică semnalele de nevoie: protestează, caută constant atenție și se teme că va fi abandonat. La maturitate, această strategie se poate traduce prin preocuparea excesivă pentru relații și teama că sprijinul celorlalți va dispărea.

Cealaltă strategie este atașamentul evitant, caracterizat prin dezactivare. Copilul învață că exprimarea nevoilor sale nu produce răspunsul dorit și începe să-și inhibe emoțiile și să se bazeze exclusiv pe sine (Fraley, Waller & Brennan, 2000).

Este important de subliniat că aceste tipare nu reprezintă defecte ale copilului. Ele sunt adaptări la mediul în care a crescut și la modul în care nevoile sale emoționale au fost întâmpinate (Bowlby, 1973). Problema apare atunci când strategiile care au fost utile în copilărie continuă să influențeze relațiile și comportamentele de la vârsta adultă.

Cum învățăm să ne reglăm emoțiile

Legătura dintre atașament și funcționarea noastră emoțională trece printr-un proces esențial: reglarea emoțiilor.

Gestionarea emoțiilor reprezintă ansamblul proceselor prin care recunoaștem, înțelegem și gestionăm ceea ce simțim (McRae, 2020). Modul în care ne reglăm emoțiile depinde atât de context, cât și de obiectivele pe care le avem într-o anumită situație (Gratz & Roemer, 2004).

La începutul vieții, copiii nu se pot liniști singuri. Ei au nevoie de un adult care să-i ajute să își gestioneze disconfortul prin voce, atingere, apropiere și prezență. Acest proces poartă numele de co-reglare.

De fiecare dată când un adult răspunde cu calm și sensibilitate, copilul nu doar că se liniștește în acel moment, ci învață treptat cum să facă acest lucru și singur. Cu timpul, co-reglarea se transformă în autoreglare.

Din acest motiv, relațiile timpurii reprezintă una dintre cele mai importante fundații ale dezvoltării emoționale.

Cercetările arată că strategiile de reglare emoțională diferă semnificativ în funcție de stilul de atașament (Frias, 2014; Pascuzzo, 2013).

Persoanele cu atașament securizant au avut, de regulă, experiențe repetate de sprijin și alinare. Astfel, ele dezvoltă mai ușor capacitatea de a identifica și înțelege propriile emoții (Davidov & Grusec, 2006). Pentru că nu sunt copleșite de propriile trăiri, pot acorda mai multă atenție și emoțiilor celor din jur (Eisenberg, 2000; Stern & Cassidy, 2017).

În schimb, persoanele cu atașament anxios sau evitant sunt mai vulnerabile la stres și la emoțiile negative, deoarece dispun de mai puține resurse pentru a le gestiona eficient (Bowlby, 1982). Atunci când mare parte din energie este consumată pentru a face față propriului disconfort, devine mai dificil să observăm și să înțelegem ce simte cealaltă persoană (Troyer & Greitemeyer, 2018).

Cum influențează atașamentul empatia

Unul dintre cele mai interesante efecte ale atașamentului apare la nivelul empatiei.

Empatia are două componente importante.

Prima este empatia cognitivă, adică abilitatea de a înțelege ce gândește sau simte o altă persoană.

A doua este empatia afectivă, adică disponibilitatea de a rezona emoțional cu experiența celuilalt (Decety, 2015; Britton & Fuendeling, 2005).

Cercetările sugerează că ambele componente depind, într-o măsură semnificativă, de capacitatea noastră de reglare emoțională.

Ștefan și Avram (2018), într-un studiu realizat pe 212 preșcolari, au observat că un atașament mai securizant era asociat cu mai puține dificultăți de reglare emoțională, iar această reglare mai eficientă era asociată cu niveluri mai ridicate atât de empatie cognitivă, cât și de empatie afectivă.

Rezultatele sunt în acord cu concluziile obținute anterior de Panfile și Laible (2012), care au arătat că reglarea emoțiilor reprezintă veriga de legătură dintre atașament și empatie.

Cu alte cuvinte, atașamentul securizant nu conduce direct la o empatie mai ridicată. El contribuie mai întâi la dezvoltarea unor strategii sănătoase de reglare emoțională, iar acestea facilitează ulterior capacitatea de a înțelege și de a răspunde la emoțiile celorlalți.

În limbajul cercetării, spunem că reglarea emoțiilor are rol de mediator între atașament și empatie.

Ce putem învăța din toate astea?

Primele relații din viața noastră nu ne determină destinul, dar contribuie la felul în care învățăm să ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. Din experiențele timpurii se formează primele lecții despre siguranță, apropiere, încredere și gestionarea emoțiilor.

Vestea bună este că aceste tipare nu sunt bătute în cuie. Deși stilurile de atașament influențează modul în care gândim, simțim și relaționăm, ele pot fi înțelese, explorate și transformate. Relațiile sănătoase, experiențele corective și procesul terapeutic pot contribui la dezvoltarea unor modalități mai flexibile și mai adaptative de a face față emoțiilor și de a construi conexiuni autentice.

Poate că unul dintre cele mai importante mesaje ale teoriei atașamentului este acesta: felul în care am fost îngrijiți ne modelează, dar nu ne definește. Iar înțelegerea propriei istorii emoționale poate fi primul pas către relații mai sigure, mai conștiente și mai pline de empatie.

 Bibliografie

1. Bowlby, J. (1969). Attachment and loss (2nd ed.). Basic Books.
2. Bowlby, J. (1973). Separation. Hogarth Press.
3. Britton, P., & Fuendeling, J. (2005). The Relations Among Varieties of Adult Attachment and the Components of Empathy. The Journal of Social Psychology, 145(5), 519–530. https://doi.org/10.3200/socp.145.5.519-530
4. Brumariu, L. (2015). Parent-Child Attachment and Emotion Regulation. New Directions for Child and Adolescent Development, 2015(148), 31–45. https://doi.org/10.1002/cad.20098
5. Davidov, M., & Grusec, J. (2006). Untangling the Links of Parental Responsiveness to Distress and Warmth to Child Outcomes. Child Development, 77(1), 44–58. https://doi.org/10.1111/j.1467-8624.2006.00855.x
6. Decety, J. (2015). The neural pathways, development and functions of empathy. Current Opinion in Behavioral Sciences, 3, 1–6. https://doi.org/10.1016/j.cobeha.2014.12.001
7. Fraley, R., Waller, N., & Brennan, K. (2000). An item response theory analysis of self-report measures of adult attachment. Journal of Personality and Social Psychology, 78(2), 350–365. https://doi.org/10.1037/0022-3514.78.2.350
8. Gratz, K., & Roemer, L. (2004). Multidimensional Assessment of Emotion Regulation and Dysregulation: Development, Factor Structure, and Initial Validation of the Difficulties in Emotion Regulation Scale. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 26(1), 41–54. https://doi.org/10.1023/b:joba.0000007455.08539.94
9. McRae, K., & Gross, J. (2020). Emotion regulation. Emotion, 20(1), 1–9. https://doi.org/10.1037/emo0000703
10. Mikulincer, M., & Shaver, P. (2005). Attachment Security, Compassion, and Altruism. Current Directions in Psychological Science, 14(1), 34–38. https://doi.org/10.1111/j.0963-7214.2005.00330.x
11. Panfile, T., & Laible, D. (2012). Attachment Security and Child’s Empathy: The Mediating Role of Emotion Regulation. Merrill-Palmer Quarterly, 58(1), 1–21. https://doi.org/10.1353/mpq.2012.0003
12. Ştefan, C., & Avram, J. (2018). The multifaceted role of attachment during preschool: moderator of its indirect effect on empathy through emotion regulation. Early Child Development and Care, 188(1), 62–76. https://doi.org/10.1080/03004430.2016.1246447
13. Stern, J., & Cassidy, J. (2018). Empathy from infancy to adolescence: An attachment perspective on the development of individual differences. Developmental Review, 47, 1–22. https://doi.org/10.1016/j.dr.2017.09.002
14. Troyer, D., & Greitemeyer, T. (2018). The impact of attachment orientations on empathy in adults: Considering the mediating role of emotion regulation strategies and negative affectivity. Personality and Individual Differences, 122, 198–205. https://doi.org/10.1016/j.paid.2017.10.033